Prietenii

În luminisul din pãdure toate vietuitoarele se adunau la joacã.
Lupii si vulpile nu aveau curaj sã vinã cãci lor le plãcea întunericul si hãtisul pãdurii, de luminisuri tare se mai temeau.
Asa cã veselia era în toi: pãsãrelele ciripeau, veveritele sãreau din creangã în creangã, aricii fãceau tumbe iar cãprioarele se întreceau în salturi.
Dar ce sã vezi? La marginea luminisului, la umbra unei frunze de brusture, un ghemotoc de blanã cu urechi lungi. Era Ricã iepurasul, singurul pui de iepure din luminis si tare trist mai era cã nu avea cu cine sã se joace.
- Vino sã te joci cu noi!
ciripeau pãsãrelele, dar cum era sã se joace cu ele? El nu avea aripi sã zboare, asa cã tot singur era.
- Vino sã te joci cu noi!
ziceau veveritele, dar Ricã nu putea sã se catere în copaci.
Ar mai fi fost soriceii, dar cum sã se joace el, un iepuras, cu soriceii? Nu, asta nu îi plãcea deloc, nu voia în ruptul capului sã se joace cu soriceii!
Asa cum stãtea singur si ofta, se hotãrî sã plece în hãtisul pãdurii sã-si caute prieteni de joacã. Nici nu mai voia sã-si aducã aminte de sfaturile pãrintilor care îi spuseserã de atâtea ori cã nu are voie sã se afunde în întunecimea pãdurii, acum pentru Ricã nimic nu mai conta...
Plecã tup-tup spre pãdure, gãsi o potecutã si se afundã în întuneric, plin de curaj.
Merse ce merse, copacii erau din ce în ce mai mari si mai scorburosi, lumina ce rãzbãtea printre crengi era din ce în ce mai putinã, iar în ceea ce priveste prietenii, nici vorbã de asa ceva. Pe mãsurã ce înainta frica începea sã punã stãpânire pe iepuras, i se pãrea cã mii de ochi lucitori îl privesc de printre copaci. Cu spaima în suflet, o rupse la fugã si fugi si fugi si nici nu îsi dãdu seama cã rãtãcise drumul.
Ce era de fãcut acum? Mai bine ar fi ascultat de pãrinti, în curând va apune si soarele si nu va mai vedea chiar nimic.
Pe când rãtãcea disperat prin pãdure, simti cum ceva îl prinde de ceafã si pânã a apuca sã strige dupã ajutor se pomeni îndesat într-un sac. Apoi, când se dezmetici, se vãzu închis într-o cuscã de lemn iar vulpea, cãci vulpea îl prinsese, îsi freca multumitã labele.

În acest timp veselia din luminis era pe sfârsite, se lãsa înserarea iar pãrintii lui Ricã îl strigau îngrijorati. Curând toate animalele îl cãutau pe Ricã, dar nici urmã de iepuras. Nu era si pace!
Atunci se hotãrârã sã meargã la bufnita cea înteleaptã.
- Sorã bufnitã, ziserã animalele, cu totii stim cã tu vezi cel mai bine noaptea, ajutã-ne sã-l gãsim pe Ricã!
Bufnita nu mai stãtu pe gânduri, îsi luã imediat zborul si urcã în cel mai înalt stejar din pãdure. De acolo, cu ochii ei ageri, scrutã depãrtãrile si vãzu cusca si pe cumãtra vulpe. Coborî imediat si povesti animalelor ce vãzuse. Plecarã atunci cu totii sã-l salveze pe iepuras.
Ajunserã la vizuinã, o alungarã pe vulpea cea sireatã, iar soriceii începurã sã roadã gratiile de la cuscã. Cusca avea gratii groase, dar soriceii nu se lãsarã pânã nu îl eliberarã pe iepuras.
Au plecat cu totii spre casã. Ricã avea acum o multime de prieteni iar soriceii, cei cu care el nu voise sã se joace, erau acum prietenii lui cei mai buni.

Din acea zi Ricã a fost nelipsit de la jocurile din luminis si de la sfaturile pãrintilor niciodatã nu s-a mai abãtut, iar pãtania lui a avut grijã sã o povesteascã tuturor cunoscutilor.
Mi-a povestit-o si mie iar eu m-am grãbit s-o astern pe hârtie sã o puteti citi si voi, dragi copii!

înapoi

Toate drepturile rezervate © Alina & Ovidiu Scornea 2003