Povestea stâncii cenusii

A fost odatã ca niciodatã, pe vremea când vulpea purta pãlãrie si lupul fuma pipã, o pãdure fermecatã. Cât vedeai cu ochii numai pãdure, ici colea câte un luminis unde cãprioarele veneau sã pascã si sã se adape din pârâiasul ce traversa pãdurea.
În pãdurea fermecatã toate animalele aveau câte o meserie, nimeni nu stãtea degeaba. Veveritele adunau alune si fructe, cârtita se ocupa cu mineritul, ariciul era fierar iar iepurii grãdinari. Toate animalele pãdurii trãiau în bunã întelegere si nimeni nu fusese supãrat vreodatã.

Dar într-o zi prin pãdurea fermecatã trecu vrãjitorul cel rãu împreunã cu alaiul sãu de lupi si corbi. Tare mult îi plãcu pãdurea fermecatã si atunci hotãrî ca de acum înainte sã fie a lui. Puse de îndatã sã-i fie construit în mijlocul pãdurii un castel mare, cu turnuri negre, înconjurat cu garduri ascutite de otel.

De îndatã, la curtea castelului se adunarã serpii si scorpionii cei veninosi, toti supusi credinciosi ai vrãjitorului cel rãu.
Apoi adunã toate animalele pãdurii si le spuse:
- De astãzi înainte pãdurea fermecatã este a mea, iar voi veti fi slugile mele; veti munci pentru mine iar tot aurul si mâncarea le veti aduce la castel!
La auzul acestor cuvinte, ursul dãdu sã zicã ceva, dar mârâitul lupilor si sâsâitul serpilor îl fãcurã sã tacã.

Venirã vremuri grele pentru animalele din pãdure. Munceau cât era ziulica de mare, apoi seara duceau totul la castel si se alegeau doar cu o coajã de pâine. Slãbiserã foarte mult, le era din ce în ce mai greu însã frica pusese stãpânire pe toatã pãdurea. În tot acest timp, la palat se înmultiserã petrecerile iar vrãjitorul cel rãu voia tot mai mult si mai mult, în special aur. Rãpuse de obosealã si înfometate, animalele pãdurii se adunarã în secret la sfat.

Ce era de fãcut? Sã se revolte? Nu ar fi putut sã ajungã decât pânã la gardurile înalte si ascutite ale castelului cel negru si apoi ce puteau face în fata coltilor ascutiti ai lupilor si veninului serpilor si scorpionilor?
- Ascultati ce trebuie fãcut!
zise bufnita cea înteleaptã.
- Vrãjitorul nu poate fi rãpus decât cu un ac de aur otrãvit.
- Dar cum sã ne apropiem de vrãjitor?
întrebã iepurasul.
- De asta mã voi ocupa eu, zise cumãtra vulpe, mã cunoasteti doar cât sunt de sireatã!

Zis si fãcut: cârtita scoase din galeriile ei mai mult aur ca niciodatã; ariciul, care era fierar, fãuri un ac de aur lung si ascutit iar din restul aurului fãcu inele si brãtãri cât sã umple un cosulet. Bufnita, care era înteleptul dar si vraciul pãdurii, preparã din plantele aduse de veveritã o otravã foarte puternicã. Puserã bijuteriile în cosuletul împletit de castor, apoi acul cu otravã îl ascunserã cu grijã printre inele si brãtãri.

Cum se lãsã seara plecarã cãtre castel sã ducã aurul si mâncarea. La portile castelului lupii cei rãi oprirã pe trimisii animalelor. Atunci vulpea cea sireatã le zise strãjerilor: - Lãsati-mã sã trec, am aici în cosulet un dar de pret pentru marele vrãjitor! Auzind acestea, vrãjitorul fãcu semn strãjerilor sã o lase pe vulpe sã treacã.

Se apropie neîncrezãtor de cosulet, dãdu la o parte pânza ce îl acoperea si rãmase fermecat la vederea bijuteriilor. Începu sã ia în mâini inelele si brãtãrile, lãsându-le sã-i scape printre degete. Sunetul si lucirea aurului îl îmbãtau de fericire. Îsi tot trecu mâinile prin cosuletul cu aur când deodatã se retrase ca ars: era prea târziu, acul de aur otrãvit îl întepase în deget.
Pãdurea prinse a vui, vrãjitorul urlã de durere, animalele se împrãstiarã care încotro, otrava îsi fãcea efectul. Vrãjitorul se transformã într-o stâncã de piatrã cenusie, castelul si slujitorii sãi dispãrurã ca prin farmec iar cerul pe datã se luminã.
Au trecut anii, linistea si bunãstarea au revenit în pãdurea fermecatã, nu a rãmas decât o stâncã cenusie în mijlocul pãdurii care sã le aducã aminte de vrãjitorul cel rãu.

înapoi

Toate drepturile rezervate © Alina & Ovidiu Scornea 2003